Vreau să spun sincer: nu trăiesc în logica concurenței. Nu pentru că nu văd piața. Și nici pentru că mă consider «în afara jocului». Ci pentru că, la un moment dat, am ieșit conștient din această logică.
Concurența este o ramă foarte seducătoare. Este simplă, clară, aproape școlărească: să compari, să depășești, să demonstrezi, să ocupi un loc. În ea este ușor să te măsori prin ceilalți. Și foarte ușor să te pierzi, dacă nu ești suficient de atent.
Nu concurez cu nimeni. Nu pentru că nu ar exista oameni puternici în jur. Sunt mulți. Ci pentru că o competiție presupune aceeași distanță și aceleași criterii de sosire. Iar eu nu le am. Merg pe drumul meu. Cu viteza mea. Cu temele care contează cu adevărat pentru mine. Cu nivelul de profunzime pe care îl consider sincer, nu pe cel care «se vinde mai bine».
Când lucrezi mult timp într-o profesie, mai ales într-una de expert, mai devreme sau mai târziu apare o alegere: fie te uiți mereu în jur să vezi cine ce face, cine este mai rapid, mai vocal, mai scump; fie începi să-ți pui cu totul alte întrebări:
oare chiar rezonează cu mine?
vreau să investesc în asta?
sunt gata să trăiesc și să lucrez așa în continuare?
Eu aleg a doua variantă.
Refuz proiectele care mă golesc. Chiar dacă sunt «de statut». Chiar dacă sunt «bine plătite». Chiar dacă «așa ar fi logic». Pentru că știu prea bine prețul devalorizării interioare. Starea aceea în care, din exterior, totul este corect, iar înăuntru - gol.
Când aparent ai succes, dar îți pierzi treptat gustul pentru propria muncă. Iar acesta, oricât de ciudat ar părea, este drumul cel mai scurt spre epuizare profesională deghizată în creștere.
Nu îi demonstrez pieței că sunt mai bună. Nu mă interesează să câștig cursele altora. Pentru mine contează să-mi fac munca astfel încât să nu trebuiască să-mi revin după ea.
Concurența înseamnă comparație. Iar atenția mea s-a mutat de mult spre a rămâne în acord cu mine însămi.
Nu este vorba despre aroganță. Și nici despre «eu nu sunt ca ceilalți». Este o înțelegere interioară cu mine însămi: nu accept ceea ce mă distruge, chiar dacă este frumos ambalat.
Pe piață este loc pentru toți. Iar dacă suntem sinceri, cele mai multe conflicte «din cauza concurenților» nu țin de piață, ci de instabilitatea interioară. De teama că nu vom reuși. De dorința de a ne confirma importanța prin comparație.
Când înțelegi cine ești și de ce faci ceea ce faci, concurenții încetează să fie o amenințare. Devin pur și simplu… alți oameni pe alte trasee.
Respect profesioniștii. Urmăresc cu interes cum își alege fiecare formatul, stilul, amploarea. Dar nu aplic automat toate acestea la mine. Pentru că drumul care este cu adevărat al tău nu poate fi copiat. Poate fi doar trăit.
Și, probabil, cea mai eliberatoare conștientizare din ultimii ani este că nu trebuie să fiu mai bună decât cineva. Îmi este suficient să rămân în contact cu mine, cu valorile, ritmul și profunzimea mea.
Tot restul este secundar.